Eşti blogger... doar atunci când ai ceva de
spus!
Am devenit blogger, din cauza
disperării!...
Sunt jurnalist de investigaţii, de peste 10 ani. Sunt
jurnalist de investigaţii, pentru că, aşa după cum pare, au vrut chiar astrele.
Sunt născut într-o zi de 3, a lunii mai, de Ziua Mondială a Libertăţii Presei...
Simplă coincidenţă?...
Ce nu te învaţă nimeni, e că odată ajuns jurnalist de
investigaţii, rişti să rămâi singur. Să nu ai prieteni. Să fii mereu un
însingurat şi chiar să trăieşti, zi de zi, cu riscul de a-ţi pierde
încrederea definitiv, în lumea din jurul tău. În umanitate...
Al democraţiei însăşi?
Aiurea...
Şi n-am reuşit, pentru simplul motiv că scopul meu în
viaţă, a fost altul. Şi niciodată nu mi-a trecut prin cap să-mi pătez sau să-mi
sacrific profesia.
În toamna anului 2008, din cauza stresului nesfârşit şi a
oboselii mintale... am clacat!
M-am îmbolnăvit şi am ajuns să fac
cunoştiinţă, pe viu, cu canapeaua unei psihiatre-psiholog! Sau... „psihiatre
pisălog”, cum îmi plăcea s-o alint!
Acesta a fost primul şoc la care viaţa, chiar m-a supus,
cu-adevărat! Un fel de palmă primită prieteneşte, după ceafă, (dar dată de
D-zeu!), pentru că nu avusesem deloc grijă şi de sufletu’ meu. Căci, deh...
când munceşti 25 din 24 de ore, zilnic, când dracu’ să te mai şi relaxezi?
Ştiţi cum e să nu-ţi mai poţi controla mintea?...
Sau să simţi subit, că totul se prăbuşeşte în jurul tău?
Că un inevitabil dezastru, va avea loc în doar câteva clipe, iar tu, martor,
mut de uluire şi de groază, totalmente înţepenit, nu poţi salva pe nimeni din
cei dragi ţie? Sau... să te suprinzi ziua, în amiaza mare, privindu-te de sus,
de parcă ai sta pe un satelit şi vezi pământul de sus, precum îl vezi prin
site-ul Google Earth, şi să simţi că eşti insignifiant de mic. Să simţi că te
sufoci, că rămâi fără aer, panicat doar de miciimea propriei tale existenţe?...
Un poliţist m-a acuzat că am vrut să-l şantajez,
cerându-i 2000 euro, în schimbul unui film compromiţător. Am şi fost arestat,
în flagrant, exact când primeam 1000 euro, de la respectivul poliţist!
Mai precis, am fost luat ca din oală, dintr-un Mall, în
plină zi şi spre uluirea mea, am fost acuzat că tranzacţia financiară pe care
tocmai o încheiasem, era de fapt un şantaj!
După 45 de zile de stat în arestul Poliţiei, am fost
eliberat şi a început procesul, cu mine în stare de libertate. Condiţionată. Nu
puteam părăsi oraşul şi mai grav, nu mai aveam voie să-mi exercit profesia de
jurnalist!
Astea sunt aspectele oficiale, care se cunosc. Presa
vremii a scris, în suficient de multe rânduri, despre evenimentele prin care am
fost nevoit să trec.
Ce nu se cunoaşte, e faptul că odată arestat, toţi cei
care tăbărâseră asupra mea, ca să mă vadă închis, s-au şi pus pe căutat
diferitele dovezi scrise şi unele chiar filmate, pe care le deţin(eam) şi care
aveau şi au legătură cu activităţile lor infracţionale.
Odată ce am fost eliberat, viaţa mi-a devenit un mic
calvar.
Telefoanele îmi erau ascultate ilegal, eram filat pe
stradă iar într-o noapte, cineva a încercat să mă lovească cu maşina. Câinele
meu mi-a salvat viaţa, în schimbul vieţii lui...
Cum o da-o, bun' D-zeu!...
Trebuia să-mi descarc sufletul de secrete, ca să pun
niţel lucrurile la punct.
Cum în presa locală, de provicie, eram privit doar cu
teamă, ceva admiraţie ascunsă, multă invidie şi mai ales... ca pe un
ciumat... şi asta doar pentru simplul motiv că nu odată, taxesem
public inclusiv gafele şi diversele jocuri de culise, care îmi transformaseră
colegii de breaslă în nişte lichele pupincuriste şi interesate doar de
parveniri, mi-era clar că nu puteam apela la sprijinul mass-mediei locale. Nu
puteam publica nimic, nici în presa naţională, căci îmi fusese interzis să mai
profesez...
Trebuia să-mi găsesc identitatea, în blogosfera
românească...
De ce?... E simplu...
Cum să-mi fac publice cele mai intime gânduri? Şi pentru
ce? Sau cine? Cine naiba e atât de curios şi e în stare să-şi piardă orele,
doar ca să-mi citească mie aberaţiile care-mi trec prin cap?
Chiar pot fi oamenii atât de ciudaţi încât să fie atraşi
de curiozitatea de a afla, cum gândesc sau la ce anume se gândesc, semenii lor?
Ce naiba îmi poate dezvălui mie, mintea unui băieţandru de 16 ani, care abia
învaţă să se masturbeze şi care habar n-are să scrie coerent câteva rânduri?
Doar nu suntem o ţară de poeţi şi de nuvelişti, nu? Că dacă ar fi aşa, toate
generaţiile şi-ar lua bacu’ doar cu note de 10 şi n-am mai avea parte, de atâta
analfabetism!
Ce naiba e blogosfera asta?
Aşa gândeam înainte...
Apoi, am citit întâmplător, câteva rânduri ale unei
bloggeriţe care spunea că, citez... „toţi proştii pot fi bloggeri, dar nu toţi
bloggerii sunt proşti!...”
Efectul a fost... devastator!
Nu atât pentru mine, ca revelaţie ci mai ales pentru
duşmanii mei, care... au şi amuţit! A fost suficient să postez pe blogg, doar
câteva dezvăluiri, cu probe filmate şi scrise şi conducerea diverselor
instituţii publice din ţară s-a şi pus în mişcare...
Şi, spre totala mea uluire – şi nu doar a mea –
judecătorul mi-a interzis să mai deţin un blogg, până când nu se termina
procesul!
Am fost nevoit să renunţ la blogg, pentru mai bine de 6
luni de zile, timp în care s-a tot încercat tracasarea mea şi-a amicilor mei,
fiind continuu hărţuiţi fără motive. În acele luni, mie, personal, mi s-au
deschis nu mai puţin de... 24 de dosare penale, şi nu exagerez deloc!
Motivele?...
A... şi îmi mai era interzis să vorbesc în public, despre
aspectele legate de evoluţia procesului meu, pentru că nu aveam voie să iau
legătura cu martorii din proces, numiţi de acuzare şi invariabil, nici să-i
influenţez, discutând despre aspectele derulate de-a lungul procesului.
În rest, eram liber să vorbesc despre orice!
Pus în faţa evidenţei unui grav abuz, judecătorul mi-a
redat dreptul de a folosi bloggul, în vreme ce duşmanii mei, şi-au băgat
înciudaţi, unghia-n gât! Asta, după ce alte două cereri repetate de re-arestare
a mea, pe motiv că folosesc bloggul, le-au fost respinse de către acelaşi
judecător...
La ora actuală, cu toate că imediat se împlinesc 3 ani de
zile, procesul meu se află încă pe rol. De un lucru sunt însă ferm
convins; îl voi câştiga! Repet... Sunt ferm convins că îl voi câştiga!
Cât despre celelalte dosare penale, deschise la comandă
pe numele meu, au dispărut, subit, precum au şi apărut. Mai precis, am primit
NUP-uri, în toate aceste dosare!
Nu voi uita însă, niciodată, că bloggul mi-a redat
speranţa şi pofta de viaţă şi mai ales, dorinţa de a continua să lupt în
războiul meu, de acasă, dus contra mocirlelor umane, care, pentru destulă
vreme, mi-au dat viaţa peste cap.
În final, ştiu şi că-mi voi recăpăta nobila profesie,
însă bloggul va rămâne sfânt. Va rămâne tribuna mea, în blogosfera românească,
asta atât de plină de ciudaţi, proşti, mai puţin proşti, intelectuali,
analfabeţi, excentrici şi imitatori, dar care au cu toţii, un punct comun;
întotdeauna, au ceva de spus!
Pentru că, după umila mea părere, blogosfera e tribuna
tuturor bloggerilor iar un blogger, e doar acela care are ceva de spus!...
