Niciodată nu
am avut de suferit din cauza „motorului”, vorba aia! La acest capitol, am fost
veşnic sănătos tun, altfel nu mă accepta sistemul militar să fac parte din
rândurile lui. Nici nu am avut „antecedente”, pe această linie, în marea mea
familie. Prin urmare, chiar dacă ştiu că nu voi muri în patul meu, nu mi-a
trecut niciodată prin cap că ar exista posibilitatea s-o încurc, din cauza... „bătăilor
de joc”, ale inimii!
Şi totuşi...
Am stat mută
vreme să mă gândesc la toţi factorii care m-au adus în pragul infarctului, în
aceea zi fatidică, de 23 septembrie, a.c., însă nici acum nu pot spune care a fost
factorul decisiv care mi-a provocat infarctul! E drept şi că doctorii mi-au
spus că stresul mi-a pus capac la toate, dar nu singur ci „acompaniat” de o
întreagă cohortă de alţi factori, la fel de „ucigaşi”: fumatul excesiv, hipertensiunea
arterială, greutatea în exces, etc.
Un lucru e cert; dacă nu m-aş fi aflat în Târgu-Mureş, aş fi murit în plină
stradă!...
Acea zi de vineri, nu a fost vreo zi mai problematică
decât altele. Chiar deloc. Diverse întâlniri de afaceri, şofatul într-un oraş destul de
aglomerat dar suficient de educat ca totuşi, condusul în aglomeraţie să nu fie
enervant sau epuizant şi un soare destul de arzător pentru un început de toamnă
târzie.
Pe la orele 16, venind dinspre Iernut, tocmai intrasem în Cristeşti şi mă „târam” cuminte, într-un şir nesfârşit
de maşini care se îndreptau spre Târgu-Mureş.
Intenţionam să ajung în centru, unde îmi aveam biroul firmei.
Nici nu ştiu cum a început!...
Brusc, am început să devin neliniştit şi au început să mă furnice degetele
iar palmele să-mi transpire. Conduceam un jaf de Cielo pe care îl închiriasem de la un amic, şi simţeam cum
încep să-mi pierd răbdarea în şirul nesfârşit de maşini ce abia se mişcau
să treacă prin localitate. Am realizat imediat că ceva nu e în regulă cu mine,
însă nici nu vroiam să parchez pe undeva, căci jaf-ului de Cielo nu-i funcţiona
butonul de avarii, astfel că riscam să încurc circulaţia. Mi-am spus că senzaţia
de nelinişte şi de angoasă, o fi de la stomac, mai ales că nu mâncasem altceva
decât vreo doi covrigi, astfel că mi-am mai aprins o nesfârşită ţigară, sperând
să-mi treacă neplăcutele senzaţii.
Durerea în spate am început s-o simt, brusc, când tocmai ajunsesem în faţa intersecţiei
semaforizate, din faţa fostei şcoli generale la care învăţase fi-miu. În vreme
ce durerea din spate devenea tot mai arzătoare, ca şi cum cineva răsucea un
vârf de cuţit între omoplaţii mei, am început să transpir şi mai abitir şi să
devin tot mai neliniştit şi mai nervos. Simţeam că ceva nu era deloc în ordine
cu mine şi nu-mi doream altceva decât să ajung în parcarea din faţa biroului
firmei mele.
Nu mai ştiu când am realizat că mă durea pieptul! Reţin foarte limpede doar
faptul că îmi tot şopteam să fiu atent la circulaţie, ca să nu mă lovesc de
vreo maşină şi că-mi doream să ajung cât mai repede, în parcarea din faţa biroului, în vreme ce ochii
mi se înceţoşaseră din cauza sudorii ce-mi curgea pe faţă şi mai ales, din cauza
durerii de nesuportat din piept, din spate, a furnicăturilor din mâini şi a
stării de nelinişte.
Am ajuns în parcare, am oprit motorul maşinii, am mai reuşit să deschid portiera
şi m-am prăbuşit lângă maşină! Nu mai vroiam decât să-mi văd soţia...
Restul s-a derulat prin faţa ochilor mei, ca într-un film dat pe repede, înainte!...
Am fost imediat ajutat de nişte oameni care au chemat salvarea, a apărut şi
soţia mea, apoi am fost stropit cu apă, iar un tip vânjos a început să mă frece
pe piept, ajutându-mă să respir, în vreme ce alte două doamne, mă ajutau să–mi menţin
cunoştiinţa trează. Devenisem cianotic. Cu fiecare secundă trecută, îmi simţeam
întregul corp lipsit de vlagă şi nu-mi doream altceva decât să pot respira şi să scap
de „gheara” din piept! Da. Durerea din piept era precum o „gheară” care mă lăsa
fără suflare!
În 41 de ani, am fost tăiat cu cuţitul, am fost lovit intenţionat cu maşina,
de mi-am pierdut toţi dinţii din gură, şi am fost bătut cu parul, cu picioarele,
cu bocancii şi chiar înnecat într-un pârâu, în reprize de câte 30 de secunde,
până îmi pierdeam cunoştiinţa, ca apoi să fiu readus în simţiri şi re-interogat
iar, despre cutare şi cutare aspect... întâmplări trecute, dintr-o viaţă plină de andrenalină şi
dedicată, în general, combaterii infracţionalităţii
crescânde din această ţărişoară.
Pe scurt... Am învăţat pe pielea mea, că bătaia doare rău, chiar dacă apoi durerea te poate face imun!
Cu toate astea, „gheara” din piept, e o durere unică! O durere care nu se
uită, niciodată! Niciodată...
Apariţia ambulanţei, cearta soţiei mele cu „salvatorii”, care parcă se mişcau
în reluare, drumul până la SMURD, toate firele alea lipite de mine şi fatidicul diagnostic; „...domnule, tocmai
aţi suferit un infarct! dacă nu vă operăm urgent... muriţi!”, ei bine, totul s-a
derulat precum vedeţi în filmele americane, cu doctorii de la urgenţe.
Cu toate că simţeam că sunt pe cale să-mi pierd cunoştiinţa, tot am
realizat un lucru hilar, care dealtfel m-a şi făcut să zâmbesc; eu nu-mi doream altceva decât să scap de îngrozitoarea „gheară”
din piept, care mă storcea de orice vlagă şi respiraţie, însă doctorii vroiau
să semnez un maldăr de acte, înainte de a mă băga în operaţie! Asta chiar m-a
făcut să zâmbesc, cu tot chinul prin care treceam!...
Acum, totul e istorie. Bineânţeles că viaţa mi-a fost dată peste cap, 100% şi deocamdată depind de pastile şi de un
stil alternativ de viaţă. Nu tu sărbători, nu tu ţigări delicioase, nu tu
mâncare bună, nu tu băutură, nu tu efort, nu tu nervi, nu tu stres! Nu am voie,
nimic, nimic. Cu-atât mai puţin, să mor!...
Şi totuşi...
Chiar credeţi că pot sta cu mâinile în sân, când în jurul meu se petrec tot
felul de nemernicii? Sau aveţi senzaţia că în curva asta de viaţă, reuşesc să scap
cumva de dobitocii, cretinii şi cabotinii cotidieni care roiesc besmetici în
jurul nostru, şi care ne fac viaţa atât de palpitantă şi de meritorie, de
trăit? Hm...
Dacă aţi vedea (sau citi) ce înjurături ucigătoare şi blesteme sataniste primesc de la câte un „fan” anonim,
pe acest site... v-aţi crucii! Cu ce l-oi fi deranjat pe respectabilu’ anonim,
(căci realizaţi că doar sub anonimat îşi permit nemernicii mei să mă abordeze,
injurios!) habar n-am, însă mi-e foarte clar că atunci când sunt înjurat cu
patimă şi blestemat sau ameninţat cu toate cele, mi-e limpede că iar am
deranjat sistemul nervos al vreunui nemernic! De parcă, chiar mi-ar păsa...
Oricum, o singură viaţă am şi-o singură gaură-n cur! Cui nu-i convine cum gândesc
sau de ce mă tot piş contra vântului, să mă pupe undeva. Până când nu voi închide definitiv ochii, nu
voi trece cu vederea mizeriile din jurul meu! Asta, bistosz!
Pe curând, oameni buni!...
